Aşa era pe acele vremuri

de Teresia B. Tătaru

Am o amintire de neuitat din timpul profesoratului meu la şcoala din Tăuţii Măgherăuş, 8 km vest de Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş, pe şoseaua naţională spre Satu Mare, din toamna anului şcolar 1957-1958.

Era o dimineaţă neprietenoasă de început de iarnă, nici ger, nici zăpadă, doar un frig umed ce-ţi pătrundea la oase. Mergeam, ca de obicei, dimineaţa la şcoală. Pe starda principală înafară de mine nu mai era nimeni. Trecând de Sfatul Popular, mă apropiam de capela romano-catolică.

După Învăţătura legii creştineşti ştiu că în fiecare biserică Hristos este prezent nu numai în timpul Sfintei Liturghii, ci în permanenţă, ziua şi noaptea, în Sfânta Taină, pe altar, în chivot. Tocmai de aceea în faţa chivotului arde în continuu lumina roşie, Lumina veşnică, spre a atenţiona: „aici este Domnul, închină-i-Te!“. Învăţată fiind de mică să-mi fac semnul sfintei cruci când trec pe lângă o biserică sau o răstignire, îmi intrase în practică, chiar şi dacă parcursesem anii de studiu ai unei Facultăţi de Ştiinţele Naturii, devenită ateistă sub pecetea materialismului dialectic, a marxismului şi a ideologiei partidului comunist care ne devenea „părinte“ înaintea şi în locul lui Dumnezeu.

De unde până acum mai câteva minute nu eram decât eu singură pe stradă, din curba de după biserica reformată apare o persoană, un bărbat, care vine spre mine. Îl recunosc: este „şoloboactărul“, tovarăşul activist de partid, în cazul de faţă, un neisprăvit analfabet din Băiţa – centrul minier de pe valea cu acelaşi nume din munţii ce fac rama de nord a aşezării – cu şapca lui Lenin pe cap, cu o jachetă purtată, veche de când lumea, cu pantalonii la fel şi cu nelipsita geantă a activiştilor de tipul lui, prăpădită şi aceea, cu încuietorile clămpănind, din care nu se închidea decât una. Era prototipul proletarului activist din anii 50 ai secolului XX, scăpat jerpelit, de sub „esplotarea“ capitalistă. Pentru el răsărise soarele societăţii noi, socialiste = comuniste, în care el şi-a primit locul meritat şi ca urmare este îndreptăţit şi împuternicit să controleze şi să îndrume în special pe intelectuali, respectiv cadrele didactice, pe drumul cel nou, deschis de partidul comunist, al cărui reprezentant el era. Cu timpul s-au mai cizelat, dumnealor, devenind mai spălaţi şi mai învăţaţi, căci au fost obligaţi a-şi completa „studiile“ celor patru clase primare, la fără frecvenţă = „la fără folos“. Chipurile, ei, ca proletari, n-au avut acces la şcoala burghezo-moşierească, de aceea au rămas neşcoliţi! Neisprăviţii în nicio societate nu s-au isprăvit, inclusiv în societatea lor, comunistă, în care nu erau decât unelte oarbe, bune de îndeplinit porunci criminale. Cu toată şcolirea, niciodată n-au fost în stare a pronunţa cuvintele „exploatare“, „exploatator“ sau „exploatat“ decât: „esplotare“, „esplotator“ şi „esplotat“!

Când îl văd primesc un şoc. Ce-i de făcut? Mai aveam câţiva paşi până să ajung în faţa capelei, urmând să-mi fac cruce, doar că eu, în calitate de cadru didactic socialist, prin lege, trebuia să fiu ateu, altfel cum să faci educaţie ateistă „tinerei generaţii“? Dar conştiinţa creştină este adânc înrădăcinată în sufletul meu, face parte din mine, iar aceasta îmi reproduce spontan în minte cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei 10, 32-33: „Oricine mă va mărturisi în faţa oamenilor şi eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui meu care este în ceruri. Cine însă mă va tăgădui în faţa oamenilor îl voi tăgădui şi eu în faţa Tatălui meu care este în ceruri“. Adică cum? Să mă lepăd eu de Hristos în faţa unui activist de partid?
Păşesc mai departe în acelaşi ritm în care am mărşăluit de acasă până aici şi fără să exteriorizez că am un şoc, ca ceva foarte normal şi obişnuit, întorc şi aplec capul spre capelă şi foarte vizibil şi clar îmi fac semnul sfintei cruci, continuându-mi netulburată drumul în acelaşi ritm.

De data aceasta tovarăşul are un şoc. Cum e posibil, ca cineva, se pare intelectual, să-şi permită a-şi face cruce pe drumul public, în prezenţa „toa’răşului“ activist de partid şi fără să se sfiască de prezenţa-i? Asta este un afront la adresa lui! Se apropie de mine fulgerându-mă cu privirea, căci se vedea că nu mă cunoaşte. Dar la câţiva paşi după ce a trecut înainte, în spatele meu, se întoarce urmărindu-mă. El trebuie să afle cine sunt şi unde mă duc. Eu îl simt la o distanţă, dar mă fac impasibilă. Intru la şcoală, el după mine. Vrea la direcţiune, doar că noi, la vremea aceea în Tăuţi, nu aveam decât o singură sală şi pentru direcţiune şi pentru profesori. Dă cu ochii de mine. El vrea cu directorul. Acesta încă nu venise în sală din locuinţa lui de care ne despărţea doar o uşă. În sală nu eram decât cei câţiva care aveam ore de la opt. Tăcem cu toţii. Tovarăşul se uită la ceas. Ştie – atâta ştie – că la ora opt sună de intrare la clasă. Mai sunt câteva minute. Intră directorul Radu. Acesta, când îl vede pe tovarăş, ne face semn să ieşim, să intrăm la clase. Înţelegem că el trebuie să stea de vorbă între patru ochi cu tovarăşul, ori în altă parte nu avea unde. Tovarăşul desigur că s-a interesat, revoltat, de această: „duşmană a poporului“ care... Aici „toa’răşul“ avea dreptate, numai că eu nu eram o „duşmană a poporului“ meu românesc şi creştin, ci o duşmană neîmpăcată a poporului lor, a comunismului ticălos, mincinos şi ateu, pe care eu îl cunoşteam foarte bine de la tatăl meu, intelectual şi creştin român de înaltă clasă. Pe mine nu mă putea prosti „toa’răşul“ cu slogane îmbâcsite. Eram o duşmană a acestei ideologii murdare, străină de sufletul nostru românesc şi de credinţa noastră, ideologie care ni s-a impus cu pumnul în gură şi în suflet, călându-ne fiinţa sub cisma sovietică.
În aceeaşi zi, după masa, a intrat la noi în casă. Eram în bucătărie, prima încăpere de la intrare. Mă ia cu asta că ce cred eu, că o fiinţă ca mine, cu un membru al familiei arestat, poate fi cadru didactic? – şi mi-l citează pe vărul meu Alexandru Săsăran, sfinţit în clandestinitate preot celibatar şi arestat la Bucureşti, pentru credinţa lui, dar nu suflă o vorbă că de fapt pe el l-a deranjat faptul că eu am îndrăznit să-mi manifest credinţa în public – ceea ce partidul îmi intericea – făcându-mi cruce pe stradă în faţa capelei romano-catolice. I-am răspuns, ţinându-l la uşă, că Alexandru nu-mi este decât văr şi că el este major şi a făcut şi face după crezul lui, iar eu n-am nici un amestec în viaţa lui, după cum nu are nici el în a mea. Eu îmi am familia şi munca mea, de care răspund, iar de ceilalţi eu nu mă ocup. Era un adevăr spus pe jumătate, diplomat, dar în faţa tovarăşului trebuia să fiu tot după litera Evangheliei după Matei, 10, 16: „Deci fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“. Ce trebuia să-i dau eu lui socoteală de cum stă sufletul meu faţă de suferinţele lui Alexandru şi nedreptatea ce i se făcea?
Curios, că eu altul nu l-am mai văzut pe „toaʼrăşul“ activist prin Tăuţi. N-am ştiut niciodată unde a dispărut, dar nici nu m-am interesat. În ce m-a privit, eu n-am suferit nicio urmare: nu m-a prelucrat nimeni. Dacă ar fi fost directorul Rusu, el ar fi făcut-o, cum a încercat în anul următor să mă prelucreze de Paşti, să nu merg la biserică, să nu admit ouă roşii de la copii în şcoală şi altele, doar că pe mine foarte mă durea cotul de toate astea ale lor. Am mai funcţionat încă un an, pe catedra de Limba română, la Şcoala din Tăuţi, sub directorul Rusu apoi, din 1959, mutându-mă cu familia la Baia Mare, m-am transferat acolo.
Pe directorul Mihai Radu, un om total dăruit şcolii şi credinţei creştine, nu însă şi tovarăşilor, l-au schimbat din direcţiune pe motive inventate, ceea ce pe el, om cinstit, foarte l-a rănit, dar nu l-am putut ajuta cu nimic, nici unul dintre cadrele didactice, care ne-am anagajat pentru el mergând chiar până la Secţia de Învătământ al raionului, la Şomcuta, să discutăm cu „şeful“ să ni-l lase pe Radu director. Eram naivi, încă neştiind că dacă securitatea şi partidul au hotărât, „masa“ n-are nicio valoare, poate sta în cap, deşi ni se împuia capul la învăţământul politic despre „valoarea maselor, care formează istoria“!