„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Lc 16, 31)*.

Iubiţi credincioşi,

A rânduit Bunul Dumnezeu ca în anul acesta ziua de 1 noiembrie, zi în care se face pomenirea celor adormiţi din neamurile noastre, să cadă într-o zi de duminică. Mai mult decât atât, în această duminică, la Sfânta Liturghie, este prevăzut să se citească Pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul. Această coincidenţă poate constitui pentru noi un bun prilej de a ne aduce aminte de cei plecaţi dintre noi şi, mai ales, un bun prilej de a reflecta asupra rostului nostru pe acest pământ şi asupra destinului nostru în veşnicie.

Ştim cu toţii că Biserica a rânduit mai multe zile pe parcursul unui an liturgic în care să se facă pomenirea, să zicem, generală, a celor adormiţi. Aşa avem, pe lângă ziua de 1 noiembrie, Sâmbăta lăsatului de carne sau Sâmbăta din ajunul Duminicii Rusaliilor. Mai avem apoi, sâmbetele a II-a, a III-a şi a IV-a din Postul cel Mare. Această stăruinţă a Bisericii de a ne aduce aminte de cei adormiţi îşi are, fără îndoială, tâlcul ei. Încercând să păstreze vie în inimile noastre amintirea lor, ea caută să ne atragă atenţia asupra autenticului sens al vieţii noastre pe pământ: „Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea” (Lc 12, 23). Ce sau cine suntem de fapt? „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte nici locul său” (Ps 102, 15-16). Nicăieri nu înţelegem mai bine aceste cuvinte ale psalmistului decât la căpătâiul unui mort, sau în casa unui mort, sau lângă crucea unui mormânt.

De aceea, de câte ori auzim parabola de astăzi despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, parcă simţim o oarecare nelinişte. Istorisirea e simplă şi, chiar dacă ne spune lucruri de dincolo, e logică şi deci uşor de înţeles. De unde dar această nelinişte? Ea vine poate tocmai din faptul că intuim că s-a făcut dreptate: „Fiule – îi spune Părintele Avraam bogatului – adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti” (Lc 16, 25). Ne nelinişteşte gândul că Dumnezeu va face într-o zi şi cu noi dreptate. Dar, să nu ne lăsăm furaţi de gânduri, şi să citim mai cu atenţie textul pildei pentru a vedea ce ne spune el cu adevărat.

Prima parte este simplă şi nu ne face să ne punem prea multe întrebări: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui” (Lc 16, 19-21). Aşadar, avem de-a face cu două tipuri de oameni, dintotdeauna prezenţi în istoria omenirii: unul bogat, ce se îmbrăca în porfiră şi în vison şi o ducea numai în ospeţe bogate, iar celălalt, sărac, atât de sărac şi de slab că nici nu se putea ţine în picioare, căci „zăcea” – spune Evanghelistul – înaintea porţii bogatului. Mai mult decât atât, nici nu mai avea puterea să se apere de câinii care veneau şi îi lingeau bubele. Ar fi vrut să mănânce ceva din cele ce cădeau de la masa bogatului, dar nici pe acelea nu le avea. Şi ce cădea de la masa bogatului? Cădeau resturi de mâncare bună? Nu! Era obiceiul în Orient ca mesenii să-şi cureţe mâinile de grăsimea mâncărurilor cu un fel de făină pe care o frecau în palme formând cocoloaşe şi pe care apoi le aruncau afară. Aceste cocoloaşe cădeau de la masa bogatului şi la acestea poftea săracul. O situaţie grea, dar... aşa a fost de când e lumea lume: inegalitate, nedreptate, şanse pentru unii, neşanse pentru alţii, unii norocoşi alţii ghinionişti, etc. Ba mai mult decât atât, dacă ne gândim la mentalitatea iudaică din vremea respectivă, bunăstarea materială era văzută ca o răsplată pentru virtuţi, pe când sărăcia şi nenorocirile, dimpotrivă, ca o consecinţă şi o dreaptă pedeapsă pentru păcate. Prin urmare orice bogat era considerat un binecuvântat de Dumnezeu şi orice sărac, un păcătos ce nu merită milă şi atenţie.

Dar, dacă citim cu mai multă atenţie textul, vom constata că săracul nu era lipsit chiar de toate bunurile. Avea totuşi un bun pe care bogatul nu-l avea: avea un nume! Evanghelistul Luca precizează: „Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui” (Lc 16, 20). Bogatului nu îi aminteşte numele. El este şi va rămâne unul printre mulţi. Un anonim. Faptul că săracului i se aminteşte numele nu înseamnă neapărat că Mântuitorul a luat întâmplarea, cel puţin până la un loc, din viaţă. S-ar putea să fii existat în oraşele sau satele din Ţara Sfântă pe care le-a străbătut, un sărac pe nume Lazăr, dar cu siguranţă nu numai această informaţie a vrut să ne-o transmită. Prin faptul că îi aminteşte numele, Mântuitorul vrea să spună că săracul are o identitate, are un chip, e o persoană capabilă să se relaţioneze cu semenii, capabilă să intre în comuniune cu Dumnezeu. Această interpretare pare să fie susţinută şi de tâlcuirea numelui de Lazăr, care înseamnă Dumnezeu este ajutorul meu. Şi, într-adevăr, nimeni nu l-a ajutat, nimeni nu l-a băgat în seamă, nimeni nu a făcut nimic pentru el decât singur Dumnezeu. Dumnezeu ştia că pe sărac îl chiamă Lazăr, şi nu-i va uita numele nici în viaţa de dincolo. Poate din acest motiv Mântuitorul îşi sfătuieşte ucenicii întorşi din misiune bucuroşi că şi demonii îi ascultă şi li se supun, „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10, 20).

Partea a doua este mai amplă şi ne îndeamnă la mai multe întrebări: „Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi săracul şi a fost înmormântat” (Lc 16, 22). Săracul Lazăr, flămând şi slăbit, a murit curând. Textul parabolei nu spune că a fost înmormântat. Era atât de sărac că nici de înmormântare nu a avut parte. Totuşi, „a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam”. Dar a murit şi bogatul, în ciuda hainelor luxoase cu care se îmbrăca şi a mâncărurilor gustoase pe care le mânca. Despre el se spune că a fost înmormântat şi probabil a avut parte de o înmormântare fastuoasă. Dar fastul înmormântării nu schimbă soarta hărăzită lui în lumea de dincolo căci a ajus în iad. „Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi” (Lc 16, 23-26). O primă întrebare care ne vine imediat în minte este: De ce a juns bogatul în iad? Textul pildei nu ne spune, nici explicit nici implicit, că bogatul şi-ar fi adunat bogăţiile prin mijloace necinstite. Atunci de ce a juns în iad? Chiar şi pe Lazăr care „zăcea înaintea porţii lui”, nu l-a alungat, nu l-a persecutat, nu l-a lovit. Nu i-a făcut nimic din toate astea, ci doar l-a ignorat. Dar a ignorat pe toată lumea, nu numai pe Lazăr. Singura fiinţă de pe pământ pe care nu a ignorat-o a fost el însuşi. Deja de aici putem învăţa că Mântuitorul nu condamnă bogăţia în sine, ci modul egoist de a o folosi. Bogăţia poate fi un bun slujitor, dar poate fi şi cel mai rău stăpân. Şi este interesant de amintit aici că „Părintele Avraam” în al cărui sân a ajuns Lazăr, a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Răsărit. Dar mai era şi „Tatăl credinţei” (cfr. Rom 4) şi asta l-a determinat să folosească bine bogăţiile materiale. Aşadar, motivul pentru care bogatul a ajuns în iad nu este băgăţia, ci faptul că nu a folosit-o bine. Marele lui păcat a fost păcatul omisiunii: ar fi putut să facă binele, dar nu l-a făcut! Ar fi putut, dar acum – îi spune Părintele Avraam – e prea târziu!

Înainte de a merge mai departe cu prezentarea textului, să mai amintim două aspecte, oarecum surprinzătoare, în cuvintele bogatului. Mai întâi faptul că el începe să se roage, cerând milă: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine...”. Probabil în viaţa lui nu se rugase de nimeni şi nu avusese milă de nimeni. Acum, chinuit în iad, descoperă rugăciunea şi imploră mila. Apoi faptul că bogatul îl cunoştea nu numai pe Lazăr, ci şi pe Avraam, pe care îl numeşte „Părinte”. Aceste două aspecte ne ajută să descoperim de fapt viclenia bogatului. Iată ce ne spune textul mai departe: „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi [pe Lazăr] în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei” (Lc 16, 27-29). Ascultând aceste cuvinte ale bogatului am fi tentaţi să credem că el, tocmai în iad, a descoperit virtuţile care i-au lipsit de fapt toată viaţa: milostenia şi dragostea de semeni. Cum de aceste virtuţi îl lasă indiferent pe părintele Avraam? Căci îi răspunde: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”. De ce această neînduplecare? Oare bogatul nu a vrut cumva să insinueze că pe pământ nu a fost suficient de clar avertizat asupra Legii lui Moise şi asupra scrierilor proorocilor? Oare această rugăminte nu este de fapt un reproş implicit adresat lui Dumnezeu: „Dacă mi-ai fi spus clar cum stau lucrurile, nu aş fi ajuns aici. Dar dacă mie nu mi-ai spus, fă cel puţin ca fraţilor mei să li se spună”? Şi ce spun Moise şi proorocii? Să amintim numai două texte, unul al lui Moise şi unul din prooroci: „Iar de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac” (Deut 15, 7). Iar proorocul Isaia zice: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Is 58, 7). Textele sunt clare ca lumina şi nu-i lasă bogatului spaţiu pentru insinuări! Totuşi insistă: „Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Lc 16, 30-31). Când citim aceste versete ne vin imediat în minte două întâmplări din Noul Testament: învierea lui Lazăr (In 11) şi învierea lui Hristos. Care a fost reacţia arhiereilor şi a fariseilor după învierea lui Lazăr? Iată ce ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Isus” (In 12, 10-11). Care a fost reacţia lor după invierea lui Isus? „Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam” (Mt 28, 12-13). Două întâmplări uluitoare şi totuşi nu au crezut. De ce nu au crezut? Pentru că nu au crezut nici în Moise şi nici în prooroci. Dacă ar fi crezut în Moise şi în prooroci, ar fi crezut şi în Isus şi în învierea Lui, căci Moise şi proorocii despre El au vorbit. Avea deci dreptate Părintele Avraam: ”nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.

 

Iubiţi credincioşi,

După ce ne-am străduit să înţelegem cât de cât textul pildei, aş vrea să revenim la sentimentul de dreptate amintit la început. Cred că suntem toţi de acord cu faptul că Dumnezeu a făcut dreptate. A făcut dreptate cu Lazăr, dar şi cu bogatul, şi suntem mulţumiţi. Dar să ne întrebăm fiecare în parte: Eu cu cine mă identific? Cu Lazăr sau cu bogatul? Să răspundem la această întrebare fiecare în parte, singur în faţa lui Dumnezeu singur. Dar înainte nu ar fi rău să ţinem seamă de un sfat: Cât suntem încă aici, în lumea asta, ar fi bine să nu ne identificăm decât cu bogatul, care are un Lazăr la uşa sa. Probabil la acest sfat imediat vom obiecta: Dar eu nu sunt bogat! Abia dacă reuşesc să-mi întreţin familia de la o lună la alta! E adevărat! Însă Lazăr de la uşa noastră nu ne cere să-l îmbrăcăm în porfiră şi în vison, nu pretinde să-l umplem de bogăţii, nu vrea mese bogate. Sunt oameni în societatea noastră care nu au nevoie nici de mâncare, nici de bani, nici de haine ci doar de un zâmbet, de o vorbă bună sau pur şi simplu de cineva care să aibă răbdare să-i asculte. Deci nu suntem chiar aşa de săraci. Prin urmare să nu fim zgârciţi cu aceste daruri!

 

Iubiţi credincioşi,

Exegeţii, adică specialiştii în tâlcuirea Sfintei Scripturi, ne sfătuiesc să nu căutăm să construim o teologie a vieţii de dincolo, pe baza acestei pilde. Un lucru totuşi cred că îl putem învăţa: viaţa de aici nu este fără legătură cu viaţa de dincolo. Felul în care ne-am trăit viaţa de aici, condiţionează situaţia noastră în viaţa de dincolo. Fapta bună săvârşită aici va dăinui şi în viaţa de dincolo, căci Dumnezeu a pus în ea mare răsplată.