Viaţa în Hristos

„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan 15, 4-7).

Expresia „viaţa în Hristos” aparţine teologului bizantin Nicolae Cabasila (1322-1391), care şi-a întitulat astfel una din lucrările sale teologice fundamentale. Titlul nu este întâmplător ci cuprinde în el înţelesul profund al vieţii spirituale: viaţa spirituală este viaţa noastră în Hristos şi, în acelaşi timp, viaţa lui Hristos în noi, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2, 20). Această legătură strânsă dintre om şi Hristos arată că omul se realizeză deplin ca om numai în Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat: „Numai în taina Cuvântului întrupat găseşte adevărata lumină taina omului” (Gaudium et spes, 22). De aceea, omul a fost plăsmuit după chipul lui Hristos, Cel „mai întâi născut decât toată făptura” (Col 1, 15). Omul trebuie să devină ceea ce a fost plăsmuit să fie, adică în unire cu Hristos, iar această unire nu este un element supra-adăugat (supra-natural) omului, ci îl constituie de fapt ca om. Viaţa spirituală este, prin urmare, o viaţă în Hristos, o viaţă de împărtăşire, de comuniune şi unire cu El, şi nu doar o viaţă de reguli şi dispoziţii conforme cu viaţa lui Hristos (imitatio Christi). Viaţa în Hristos, chiar dacă atinge desăvârşirea abia când vom fi ajuns la „ziua aceea” (Mt 7, 22), adică în viaţa de dincolo, începe încă din viaţa aceasta prin harul dat omului în Sfintele Taine, prin străduinţa la rugăciune şi prin faptele bune.